| Lancea destinului |
Într-unul dintre ultimele capitole din Evanghelia dupa Ioan, se povesteste episodul strapungerii cu o lance a coastei lui Hristos de catre un soldat roman. Numele acestui soldat era Gaius Cassius, şi urmărise răstignirea ca reprezentant ofi cial al proconsulului Pilat din Pont. Având ochii afectaţi de cataractă, acest veteran nu mai putea sluji pe câmpul de luptă în legiunea sa, în schimb, i se încredinţase misiunea de observator la Ierusalim.
Preţ de doi ani, Gaius Cassius urmărise pas cu pas minunile unui oarecare Iisus din Nazareth, care susţinea a fi Mesia şi, zdruncinând astfel părea să saboteze autoritatea ocupanţilor romani ai Regatului Israel.Centurionul roman asistase la desfăşurarea execuţiei lui Iisus Hristos de către legionari şi, asemenea lor, a fost impresionat de curajul, demnitatea şi purtarea nazarineanului pe cruce. Isaia profeţise despre Mesia: „Nici un os nu i se va zdrobi.” Ana, bătrânul sfetnic al Sinedriului, şi Caiafa, marele-preot, doreau cu orice preţ să schilodească trupul lui Hristos, pentru a dovedi mulţimii că Iisus nu era Mesia, ci doar un eretic şi, poate, un uzurpator al puterii lor.
Ceasurile se scurgeau, şi faptul acesta le oferea temeiul de care aveau nevoie. Ana, autoritatea supremă în interpretarea Legii iudaice, decretase că nici un om nu trebuia executat în ziua de sabat. De îndată, cei doi i-au cerut lui Pilat din Pont încuviinţarea de a zdrobi mădularele bărbaţilor răstigniţi, pentru ca aceştia să moară înainte de apus, în acea după-amiază de vineri, 5 aprilie, anul 33 d.Hr.
Un grup de străjerii ai templului a fost trimis cu această misiune pe muntele Golgota, în locul zis al „Căpăţânii”. În fruntea lor, căpitanul purta lancea lui Irod Antipas, împăratul iudeilor, simbolul autorităţii. Fineas, profetul străvechi, se îngrijise ca lancea să fie astfel meşteşugită încât să simbolizeze puterile magice ce sălăşluiau în sângele poporului ales al lui Dumnezeu. Devenită deja un talisman al puterii, ea fusese ridicată de Iosua în mâinile sale, când le-a ordonat ostaşilor săi să descătuşeze acel strigăt formidabil ce a făcut să se prăbuşească zidurile Ierihonului. Aceeaşi lance fusese aruncată de regele Saul, către tânărul David într-o răbufnire de gelozie.
Şi Irod cel Mare avusese în mâini acest însemn al puterii asupra vieţii şi a morţii atunci când poruncise uciderea copiilor nevinovaţi din toată Iudeea, în încercarea lui de a-l suprima pe micul Hristos, care, potrivit predicatorilor, avea să devină „împăratul iudeilor”.
Când străjerii Templului au ajuns la locul răstignirii, soldaţii romani şi-au întors spatele, cuprinşi de dezgust. Numai Gaius Cassius a rămas, pentru a fi martor al oribilei scene în care slujitorii marilor-preoţi zdrobeau cu bâtele lor ţeasta şi mădularele celor doi crucificaţi la stânga şi la dreapta lui Iisus Hristos.
Centurionul roman a fost într-atât de revoltat de groaznica schilodire a trupurilor celor doi tâlhari, şi într-atât de mişcat de supunerea umilă şi neînfricată a lui Hristos la cruda pedeapsă, încât s-a hotărât să apere trupul nazarineanului. Alergând călare, către crucea înaltă din mijloc, sutaşul a înfipt o lance în partea dreaptă a trupului lui Iisus Hristos, străpungându-i pieptul între coasta a patra şi a cincea. Acest obicei al soldaţilor romani, era deseori practicat pe câmpul de luptă, atunci când doreau să se încredinţeze că un duşman rănit era mort, căci dintr-un corp lipsit de viaţă nu mai curge sânge. Şi totuşi, „îndată a ieşit [din coastă] sânge şi apă”, iar, vederea slabă a lui Gaius Cassius s-a tămăduit pe deplin, datorită puterii miraculoase a sângelui izbăvitor al Mântuitorului.
Nu se ştie dacă, pentru a-şi împlini fapta milostivă, veteranul a smuls talismanul puterii din mâinile căpitanului iudeu sau dacă a folosit propria lance. Nu există nici un izvor istoric care să ateste cu ce armă a îndeplinit, fără să ştie, profeţia lui Ezechiel: „Vor privi la acela pe care l-au străpuns.”
În Templul, unde Caiafa şi Ana aşteptau veşti despre schilodirea trupului lui Mesia, vălul din „Sfânta Sfintelor“* s-a rupt de sus până jos, dezvăluind Chivotul negru al Vechiului Legământ, despicat acum pe margini, deschizându-se în forma unei cruci. Cultul fără chip al lui Iahve se încheiase; începuse religia „cerurilor deschise”.
Lancea asemenea unui catalizator al revelaţiei, a oferit dovada vie a Învierii, căci rana provocată de vârful său a rămas, în mod misterios, imprimată pe trupul lui Hristos înviat, când El le-a apărut apostolilor în viziunea lor spirituală. Numai Toma Necredinciosul, încrezător numai în aparenţele exterioare percepute de văz, nu l-a putut recunoaşte pe Omul-Dumnezeu, ce a trecut prin uşi închise pentru a i se arăta.
„Apoi a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.»”
Deoarece rănile lumeşti ale lăncii şi răstignirii apăreau pe trupul eteric al lui Hristos înviat, primii creştini au crezut că, dacă oasele Lui ar fi fost zdrobite pe cruce, Învierea, aşa cum o ştim, nu ar fi putut avea loc vreodată, aceasta fiind semnificaţia atribuită de ei misterioaselor vorbe ale lui Isaia: „Nici un os nu i se va zdrobi.”
Gaius Cassius, care săvârşise această faptă din compasiune, pentru a proteja trupul lui Iisus Hristos, a fost supranumit Longinus, Lăncierul. Convertit la creştinism, a ajuns să fi e venerat de prima comunitate creştină din Ierusalim ca mare erou şi sfânt, şi ca prim martor al vărsării sângelui Noului Legământ, al cărei simbol a devenit acea lance.
S-a spus că, preţ de o clipă, el a ţinut în mâinile sale soarta întregii omeniri. Lancea cu care a străpuns coasta lui Hristos a devenit una dintre cele mai scumpe comori ale creştinătăţii, această armă ajungând a fi asociată unei legende unice, în care a apărut ulterior şi unul dintre cuiele de pe cruce. În jurul ei s-a dezvoltat un mit, devenit tot mai puternic odată cu trecerea secolelor, şi anume că oricine o posedă şi înţelege puterile pe care ea le slujeşte ţine soarta lumii în mâinile sale, fie în folosul binelui, fie al răului.
Această legendă, ce s-a păstrat de-a lungul a două milenii de creştinătate, şi-a găsit cea mai teribilă împlinire în secolul XX.
|
 |
| |
|
