In numele Albei-Iulii sau Albei Iulia, cetate a spiritualitatii si implinirii noastre, se impletesc, semnificativ, doua istorii: aceea a orasului, ajuns capitala Unirii celei Mari a românilor in anii 1599-1600 si 1918, si istoria unificatorului, la jumatatea veacului X, a primului stat românesc medieval de sine statator – Transilvania.
Apoulon, mare asezare a traco-dacilor apuli, adica cei puternici, cei viteji care, de la Piatra Craiului, dominau podisul transilvan, Apulum pentru romani si sediu al Legiunii XIII Gemina care a durat aici, pe platoul la Cetate, sub Traian (98-117 i. Hr.), cel mai mare castru de piatra din Dacii, pe o intindere de c. 30 ha, localitatea s-a dezvoltat in secolele II-III pe doua directii:
1) centrul politico-militar, administrativ si religios in jurul castrului, devenit, in 118, resedinta a guvernatorului Daciei Superior, capitala a Daciei Apulensis in 124 d.Hr. si, in fine, din 168, detronind Sarmizegetusa Ullpia Traiana, capitala tuturor Daciilor, ca resedinta a guvernatorului celor trei Dacii – legatus Augusti pro praetore III Daciarum, municipium, sub Marcus Aurelius (161-180) si colonia sub Commodus (180-192);
2) centrul mestesugaresc si comercial, port la Mures, dezvoltat, in paralel, in cartierul Partos de astazi, devenit sub Septimius Severus (193-211) Municipium Septimium Apulense, apoi Colonia Nova Apulense.
Foarte intins, bogat, puternic, centru de iradiere a romanizarii si cel mai important oras roman nord-dunarean, motiv pentru care a si fost cunoscut, in toto orbe Romano, ca emblema a Daciei Felix, sub numele de Chrysopolis – Orasul de aur, Apulum si-a continuat dezvoltarea si dupa retragerea strategica aureliana din 275. Zecile de inscriptii descoperite, multe de natura crestina, ca si sapaturile arheologice intreprinse de Nicolae Gudea, regretatul Radu Heitel si mult prea nedreptatitul Mihai Blajan, ostracizat ieri ca si azi de latrones gentium, au demonstrat ca, daca legiunile si administratia imperiala s-au repliat in sud, auxiliarii indigeni au continuat sa asigure garnizoana de pe platoul Cetate, iar mesterii daco-romani si negustorii si-au continuat activitatile in cartierul Partos si in secolele IV-VI.
Cetatea si asezarea civila au trecut cu bine si de epoca luptelor cu avarii, stramosii secuilor, astazi aproape complet deznationalizati prin maghiarizare, epoca punctata arheologic prin urme de incendii, dezvoltindu-se in veacurile VIII-X ale culturii unitare Dridu ca un mare centru mestesugaresc si comercial românesc, legat de transportul sarii pe Mures spre Tisa si orasul port al sarii Sala, din ducatul ducelui român-timocean, simbolic numit de gestele ungare Salanus. Iar pe platoul Cetate, fortificatiile si garnizoana au subzistat ca si la Porolisum (Moigrad), adaptindu-se vremurilor si devenind, din romane – pe masura ce mareea slava, incununata cu valul fino-türcic al lui Almus si Arpad, i-a izolat pe bastinasi de romanitatea occidentala, anihilata in Pannonia istorica – românesti.
Pina la cumpana veacurilor XI-XII, cind regii româno-cumani ai Budei se infiltreaza pe urmele lui Voicu-Stefan cel Sfint (997-1038) pe valea Muresului, garnizoana româneasca a continuat sa apere Cetatea de piatra de pe platou, o constructie impresionanta, alba, in mijlocul cimpurilor verzi, ceea ce i-a facut pe slavi sa-i dea noul nume, care l-a detronat pe cel vechi: – Balgrad – Cetatea Alba.
Românii l-au acceptat sau poate ei insisi l-au sugerat, Balgrad fiind traducerea, ca si in cazul Cetatii Albe de la Nistru, dar i-au zis intotdeauna simplu, in limba lor -– ALBA, transformind adjectivul in substantiv-nume propriu. Unde meri? – La Alba.
Cit despre conducatorul care si-a unit numele si destinul cu acelea ale cetatii, acesta face parte din galeria marilor nostri barbati pe care istoria i-a ocolit sau chiar vaduvit de identitate, din dorinta de a fi mai europeni decit sintem, desi mi-e greu sa inteleg cum poti fi european prin maghiarizare, adica sub un stindard de sorginte asiatica. Astfel, am preluat si utilizat pentru el un nume provenit din arsenalul propangandistic al omologilor unguri – Gyula. Un nume inexistent in gestele unguresti de secol XII-XIV care, confundindu-l, e drept, cu alte personaje omonime il desemneaza cu türcicul Gyyla, originalele Geula cu sonoritate dacica, ori Gelu, care ne duce cu gindul la martirul Gelou ducem Blachorum sau chiar cu romanescul Jula. Iar daca n-am observat ca români ca avem si astazi in onomastica Jula, cu derivatul Julea si derivatele din Geula – Giulea, Giulita, Giulesti, cum de n-am remarcat ca, mai nou, francofoni, macar, numele cronicaresc Julius, indicindu-l pe latinescul Iulius si pe românescul Iuliu, extrem de raspindit in Ardeal?
Pentru a-l izola de celelalte personaje omonime pe acest Geula – Iuliu, cronicile unguresti il numesc si cel Batrin, aratind ca, spre deosebire de Arpad si urmasii sai maghiaro-români Zulta si Toxun din stirpea lui Duca de Ung si a lui Menumorut, el nu era un simplu dux-duce, ci un mare duce. Un dux magnus et potens, un duce mare si puternic, aparut din interiorul Ultrasilvanei, pe care avea sa o transforme, in prima jumatate a veacului X, intr-un regnum latissimum et opulentissimum. Ascensiunea sa a inceput dupa ocuparea Albei, o mare cetate ce fusese construita mai demult de romani si pe care a descoperit-o cu ocazia unei vinatori, consemneaza Cronica Pictata de la Viena.
Predilecta in explicarea intemeierilor de state românesti – a se vedea povestea intemeierii Moldovei prin Dragos si Bogdan – si ascunzind lupte crincene, tema vinatoarei mascheaza si aici luarea prin lupta a Albei, fapt confirmat arheologic de distrugerile plasate in deceniile 2-3 ale secolului X. Cum tot arheologic se constata absenta oricaror urme de calareti maghiari in intreg veacul, este de presupus ca afacerea a fost româno-româna, marcind unificarea intregului spatiu intracarpatic de catre Iuliu, ridicat in vidul de putere creat dupa moartea lui Gelu Românul, tocmai in ideea prevenirii agresiunii ungurilor, adica a fino-türcicilor stabiliti la vest de Tisa. Este drept ca, lucrind de douazeci de ani la cele doua necropole românesti de sec. VIII-X si XI-XII, Mihail Blajan a descoperit scheletele unei duzini de razboinici maghiari, inhumati separat, insusite cindva de un academician rapace, care insa nu a stiut sa le exploateze in sustinerea tezei existentei voievodatului de Alba, dar acestea, ca si altele recent descoperite, pot intregi imaginea razboiului de succesiune declansat de Voicu-Stefan cel Sfint, impotriva celui de-al treilea dinast de la Alba-Geula, Iuliu cel Mic sau cel Tinar.
Revenind la Iuliu cel Batrin, bunicul beligerantilor de la 1002, se pune intrebarea – de unde a pornit acesta campania impotriva Albei? Raspunsul pare a fi oferit de numele atribuite, in lipsa cunoasterii celor reale, de gestele unguresti, celor doua fiice ale sale: – ortodoxa Saroltha (cea care scria cu litere chirilice) – viitoarea mama a lui Voicu, devenit Stefan prin rebotezare in rit catolic – un nume ce s-ar traduce prin Pamintul udat de apa Oltului si Caroltha sau Oltul Negru. Simon de Keza si Cronica pictata ar sugera astfel ca Geula-Iuliu cel Batrin era un duce român din Tara Oltului sau Fagarasului, stapinind si la sud de munti, unde, pe vremea gestelor, Oltul devenea Negru, intrucit intra in teritoriul controlat de cumani, motiv pentru care se numea Cumania Neagra, iar locuitorii karaulaghi – români negri (Rasid-od-Din), ceea ce ar cobori pretentiile viitorilor dinasti munteni asupra ducatului de Fagaras mult sub Litovoi (c. 1247-c. 1279), pina la inceputul veacului X.
Important este faptul ca, odata la Alba, Geula-Iuliu a intreprins o opera constructiva, transformind asezarea in sediu arhiepiscopal ortodox, pe la anul 947, marturie stind, dupa Radu Heitel, rotonda-baptisteriu, pe care, odata intrata in familia arpadiano-româna a lui Geysa (tatal lui Voicu), Saroltha o va copia in catedralele de la Veszprem si… Alba Regala, rivala ungara a Albei transilvane.
Confirmind lipsa arheologica a urmelor maghiare, Cronica pictata atesta ca, vreme de o jumatate de veac, Geula-Iuliu s-a vadit dusman ungurilor care locuiau in Pannonia, deci dincolo de centura de mlastini a Tisei, pina la care si-a largit el insusi stapinirea regatului sau foarte intins si foarte bogat. Un prim regnum medieval românesc, unificat asadar la jumatatea veacului X ca stat de sine statator – Ultrasilvana, Tara Ardealului sau, dupa Codex Latinus Parisinus (care pune emblematic denumirea pe Fagaras), Valachia Tran Siuana. Intemeietorul stabilindu-si capitala la Alba, in mod firesc orasul i-a preluat numele devenind Alba lui Iuliu, Alba-Iulii, Alba Iulia.
Pacea cu ungurii s-a incheiat pe la inceputul deceniului 7, cind, potrivit cutumelor medievale, Iuliu a pecetluit-o, ca odinioara Menumorut, dind-o pe Saroltha o fata foarte frumoasa, de a carei frumusete vorbeau de multa vreme duci de prin provincii (Chronicum Pictum Vindobonense) de sotie romano-maghiarului Geysa. Casatorie aranjata de mama si bunica acestuia, ambele crestine ortodoxe din Ardeal!
FASTA pe termen scurt, fiindca a permis consolidarea primului stat medieval românesc, aceasta casatorie s-a dovedit nefasta pe termen lung: rodul ei, Voicu, cel care si-a vindut credinta ortodoxa pe titlul regal, devenit catolic si declansind razboiul de secesiune in 1002, a declansat implicit ofensiva catolica, nicicind incheiata, impotriva latinilor ortodocsi de la est de Tisa – ROMÂNII.
Odiseea lui Iuliu Intemeietorul explica insa de ce principii independenti ai Ardealului si-au fixat capitala la Alba-Iulia si au aparat frontiera pe Tisa si de ce Mihai Viteazul a facut din ea capitala României intregite, neuitind sa revendice Seghedinul care si mai incoace a tinut de Ardeal si celelalte teritorii pina la Tisa – pentru ca Alba a fost capitala fixata de Iuliu, intemeietorul primei Tari românesti de sine statatoare – Valachia Tran Siuana – intre Carpatii Orientali si Tisa. Se explica astfel si de ce, revendicind la rindul sau, prin traditie, mostenirea veche a lui Iuliu, natiunea româna din provinciile ocupate de Austro-Ungaria a tinut sa-si restabileasca suveranitatea la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, neuitind sa specifice ca proclama libertatea si unirea cu România a locuitorilor si teritoriilor lor cuprinse intre Carpatii Orientali si Tisa, pina la confluenta acesteia cu Dunarea.
Ceea ce nu se poate explica insa este de ce acest oras, care a fost Capitala daco-romanilor, a primului stat românesc de sine statator si, in fine, a tuturor românilor sub Mihai, domnul Unirii, pentru a consfinti crearea României Mari la 1 Decembrie, nu este asa cum in mod logic si prin traditie ar trebui sa fie Capitala României contemporane! Si nici de ce, an de an, 1 Decembrie, data legata nemijlocit de Alba Iulia, este serbata cu fast birocratic la Bucuresti, in timp ce Tara si reprezentantii românilor de pretutindeni aduc un sincer omagiu Cetatii si pamintului in care-si doarme somnul lin, avind, atit cit ne-a ramas, codrul aproape, pe nedrept uitatul nostru prim ctitor de Tara româneasca, Iuliu cel Batrin!

View  Images